Casa din Valeapai au cumpărat-o în 2016, pe când fetița lor avea trei ani, iar băiețelul abia ce împlinise trei luni. Ambii copilăriseră la oraș, printre blocuri și mașini parcate pe trotuarele înguste, așa că și-au propus să le ofere micuților bucuria de a crește liberi, înconjurați de natură, văzând cum pământul rodește, răsplătind munca celui care-l are în grijă. Căsuța au găsit-o întâmplător, pe internet, și au decis să-i dea o șansă pentru că vizitaseră cândva satul Valeapai din Caraș Severin și li s-a părut, de la început, de un pitoresc aparte. Au urcat în mașină, mai mult într-o doară, dar când au ajuns acolo și au văzut-o stând, așa mândră, în buza dealului, au știut că e a lor. Nu mai fusese locuită de vreo douăzeci de ani, iar timpul nu trecuse fără să lase urme. Curtea era năpădită de buruieni, copacii crescuseră sălbatic, iar tencuiala de var începuse să cadă pe alocuri. Sfatul proprietarului de a o dărâma nu i-a luat, așadar, prin surprindere câtuși de puțin.
Noi tot spunem că vrem să îi schimbăm viața căsuței, dar până la urmă căsuța este cea care ne-a schimbat nouă viața.
Au decis totuși să păstreze casa, ba chiar s-au încăpățânat să o refacă așa cum fusese la început. Scotocind prin arhivele locale, au descoperit că deveniseră proprietarii unei case vechi de 160 de ani, specifice Văii Pogănișului, ce fusese locuită, cândva, de jeleri, adică de țărani liberi. Arhitectura nu mai era ca la început, căci oamenii care locuiseră acolo au adaptat gospodăria propriilor nevoi, fără să țină prea mult cont de forma inițială. După o vizită la Muzeul Satului din Timișoara, Nicoleta și Radu au încropit planul renovării bătrânei căsuțe, cu obiectivul precis de a-i reda frumusețea originală.
”Prima dată, am văzut-o doar pe dinafară, pentru că era închisă și proprietarul nu găsea cheia. Am intrat în curtea plină de bălării până la brâu, ne-am uitat la ea și … am știut că e a noastră”, își amintește Nicoleta. Cumva s-au potrivit toate, în două zile am revenit și am plătit avansul, iar în iulie am devenit proprietari cu acte în regulă și ne-am apucat de treabă la căsuță. Poate că a fost o întâmplare, că am găsit atunci acel anunț, că ne-am decis imediat să mergem să și vedem casa… Poate a fost o nebunie, că noi, doi orășeni, și cu copii atât de mici, ne-am înhămat la un asemenea proiect. Noi tot spunem că vrem să îi schimbăm viața căsuței, dar până la urmă căsuța este cea care ne-a schimbat nouă viața.”
Complicat a fost să găsească meseriași care să se ocupe de lucrări, mai ales că au insistat ca renovările să fie făcute cu materia primă originală: acolo unde a fost lut, să fie tot lut, lemnul să fie înlocuit cu lemn, piatra cu piatră. În cele din urmă, și-au suflecat mânecile și și-au asumat reparațiile casei pe cont propriu. Nu a fost ușor, mai ales că nici unul nu trăise vreo experiență similară. Nicoleta este purtător de cuvânt, specialist în relații publice, iar Radu lucrează ca economist. Munca pe șantier s-a dovedit a fi însă experiența vieții lor, căci le-a arătat că sunt capabili de lucruri pe care, probabil, nici nu le bănuiau.
”Mulți ne-au sfătuit să folosim ciment, multibat, fier beton, plăci de rigips, să facem lucrurile mai repede, mai simplu și, aparent, mai trainic”, recunoaște Nicoleta, ”dar ne-am dat seama că o casă așa de veche trebuie respectată și tratată cum vrea ea, ca să mai reziste mulți ani de acum încolo. Ne place mult cum arată tocăria de lemn de la geamuri și vrem să o păstrăm sau, la nevoie, să o înlocuim tot cu lemn. Podele încă nu avem, pentru că în toată casa am avut doar pământ pe jos, însă în bucătărie am pus cărămidă pe jos, iar în cameră vom pune podea din lemn. Pereții i-am refăcut cu lut. Nu sunt perfect drepți, dar nu am căutat niciodată perfecțiunea. O casă cu pereți puțin neregulați, cu colțurile ușor rotunjite, parcă te face să te simți îmbrățișat și primit cu căldură. Am lucrat, am făcut și greșeli, dar am învățat, am continuat, am învățat să tencuim, să lucrăm cu lemn, să construim….”
O provocare s-a dovedit a fi dărâmarea holului improvizat de vechii proprietari care acoperea, practic, prispa originală a casei. Ciudata anexă le-a atras atenția încă de la început, și, întrebând vecinii, au descoperit că, într-adevăr, pridvorul fusese închis cu cărămidă prin anii ’60.
”Am decis să o readucem cumva la starea inițială, cu pridvor deschis. Acum arată întreagă, închegată. Nu mai spun ce plăcere e să stai pe pridvorul din lemn și să bei o cafea”, povestește Nicoleta.
Casa nu este foarte spațioasă. Are două încăperi: bucătăria, folosită ca și cameră de zi, acolo unde locuiau, găteau, mâncau și dormeau proprietarii și ”soba mare” sau ”soba bună” (cum se spune în Banat) – camera bună, ținută pentru oaspeți. O altă încăpere, folosită ca depozit pentru butoaiele de vin și unelte, va fi transformată în cameră de oaspeți. Deja se lucrează la renovarea ei.
Căsuța a devenit aproape un personaj în sine în momentul în care Nicoleta și Radu au decis să îi facă pagină de Facebook, documentând acolo, cu sute de fotografii, toate etapele renovării și provocările întâlnite pe parcurs. S-au gândit că exemplul lor îi poate motiva și pe alții să se implice în salvarea arhitecturii rurale care se transformă necontrolat de la an, pierzându-și iremediabil farmecul său autentic.
Pagina de Facebook a atras mii de curioși, iar interacțiunea din online s-a transferat, ușor, ușor în viața reală. N-ar fi exagerat să spunem că Valeapai a devenit un punct turistic, în toată regula, în ultimii ani, mai ales că străini din toate colțurile lumii i-au cutreierat, încântați, ulițele prăfuite.
”Cineva ne-a sugerat să ne înscriem pe un site de voluntariat, ca și gazde, ceea ce am și făcut”, povestește Nicoleta. ”În primele luni, nicio reacție. Am și uitat de acea înscriere, până când am primit primul mesaj de la un voluntar din Belgia, apoi de la unul din Spania. Spaniolul a venit primul și chiar dacă pe atunci casa era în plin șantier, i-a plăcut. Împreună cu el am construit wc-ul din fundul curții pentru că nici măcar pe acela nu îl aveam! Au trecut de atunci oaspeți din Europa, din Marea Britanie, Germania, Elveția, Lituania, Spania, Belgia, din Israel, Statele Unite, Malaezia, Argentina… în total sunt peste 30 de voluntari care ne-au trecut pragul. Le-a plăcut ideea, de a ajuta la o casă veche de peste 160 de ani, de a folosi metode tradiționale de construcție, de a lucra în grădină, la vie, la cuptorul de pâine. Fiecare a avut ceva care i-a plăcut, pentru că la căsuță faci ce îți place și ai de unde alege. Pentru cei mai mulți, căsuța și Valeapaiul a fost un fel de refugiu, un loc în care au reușit să stea singuri, cu gândurile lor, pentru că noi ajungem doar în weekend. Ei au toată casa la dispoziție, noi nu locuim acolo, dar ei da. Pentru două săptămâni, o lună, e casa lor și ei devin parte din comunitate, devin locuitori ai Valeapaiului. Au fost nevoiți să se descurce singuri, să își gătească, să facă focul, au experimentat și au lucrat la proiecte proprii, au găsit un alt raport timp-spațiu, pentru că, la Valeapai, timpul trece altfel. Viața socială este când te întâlnești cu vecinii, când mergi după apă, seara, când toată lumea se adună pe bancă, în fața casei, sau când se merge la baie la râu cu tinerii. Unii dintre voluntari nu mai voiau să plece, au plecat de la Valeapai cu lacrimi în ochi, alții s-au întors anul următor sau își doresc să se întoarcă, unii ne-au invitat să mergem și noi la ei, ceea ce ne pregătim să și facem”, mai spune Nicoleta.
Voluntari participând la construcția cuptorului de pâine
Dacă la început, sătenii priveau cu oarecare reticență zecile de străini care vizitau Valeapaiul, în timp, lucrurile s-au schimbat. Ba chiar, oaspeții sosiți la Căsuța Trifan au ajuns să fie omeniți cum se cuvine cu mâncare, gogoși, miere sau fructe de către localnici. Nimeni nu le trecea pragul cu mâna goală.
Pentru Nicoleta și Radu, experiența aceasta a voluntariatului a fost una care i-a făcut să privească lumea din jur cu mult mai multă deschidere. Au decis că vor să întoarcă tot acest bine pe care l-au primit, implicându-se, la rândul lor, în acțiuni care să schimbe viețile celor mai puțin norocoși. Așa a apărut, în primăvara lui 2018, Asociația Acasă în Banat, un proiect pornit inițial doar de ei doi, dar care a reușit să mobilizeze, rapid, o mulțime de oameni. Anul trecut, de exemplu, asociația a renovat nu mai puțin de nouă case, impresionant pentru un ONG înființat de câteva luni și care se susține exclusiv din donații. Alte douăzeci de familii au primit pachete de sărbători, prin intermediul tinerilor timișoreni.
În Transilvania, există mișcări care încep să combată acest fenomen, dar în Banat mai puțin. Așadar… am decis să facem noi ceva. Am înființat în mai anul trecut Asociația Acasă în Banat, cu sediul la noi, la Căsuța Trifan din Valeapai pentru că vrem să dăm oamenilor și caselor din Banat o mână de ajutor.
”Noi nu am făcut voluntariat organizat, constant, așa, practic, cum o facem acum. Dar la căsuță am învățat cât este de important să ai un ajutor, fix atunci când ai nevoie, aici ne-am dat seama că mici reparații, zugrăveală, văruire, pot face mari diferențe. Tot de când avem căsuța, căutând meșteri, ajungând să facem totul pe cont propriu, încercând să găsim oameni care au experiențe similare, ne-am dat seama că…suntem prea puțini. Casele vechi din Banat fie sunt transformate, le este distrusă fațada, acoperișul, nu mai au identitate, fie se distrug și apoi dispar și în locul lor cresc case moderne. Cu pași repezi, pierdem identitatea Banatului. În Transilvania, există mișcări care încep să combată acest fenomen, dar în Banat mai puțin. Așadar… am decis să facem noi ceva. Am înființat în mai anul trecut Asociația Acasă în Banat, cu sediul la noi, la Căsuța Trifan din Valeapai pentru că vrem să dăm oamenilor și caselor din Banat o mână de ajutor. Cum de vin atât de mulți oameni? Pentru că nu ne pasă de prejudecățile din jur. Dacă vrem să ajutăm pe cineva, mergem la acea persoană și ne punem pe treabă. Dacă vine cineva să ne ajute, bine, dacă nu, stăm atât cât e nevoie până ne îndeplinim obiectivul, noi singuri. Dar uite că nu am fost deloc singuri!”, spune Nicoleta.
”Încă de la început ne-am găsit cu oameni inimoși care au participat, pentru că sunt atâția care își doresc să ajute, dar nu știu cum să o facă. Intervențiile noastre la case sunt practice, într-o zi refacem o casă, schimbăm definitiv viața unui om, a unei familii. E greu, e de muncă, dar e atâta de frumos! Se adună oameni atâta de faini, încât nimeni nu mai vrea să plece. Râdem, învățăm, rezolvăm probleme care apar, mâncăm cea mai bună mâncare posibilă, acolo, iar seara suntem rupți de oboseală, dar cu un zâmbet larg pentru că am reușit, am făcut ceva memorabil, împreună. Câteodată, când ne uităm la poze, pare ireal că reușim să facem atât de multe într-o singură zi. Dar uite că reușim, pentru că suntem hotărâți, pentru că avem curajul să dăm ce avem mai bun din noi”.
Spune că a învățat câte ceva de la fiecare om pe care l-a întâlnit prin intermediul asociației, iar poveștile pe care le-a descoperit au fost, de multe ori, tulburătoare. Nicoleta crede însă că generozitatea, toleranța și dorința de a face bine fără a aștepta nimic în schimb sunt lucruri reale, nu doar concepte cu priză la public. Poate să confirme asta, cu tărie, după un an în care s-a implicat trup și suflet în proiectele asociației.
”Fiecare caz e unic și fiecare are om are o poveste de viață de te ia cu fiori. Tanti Leana, primul caz la care am fost, e o femeie singură, astmatică, ce avea o sobă care scotea fum. Pereții erau negri de funingine, noaptea se sufoca. Tanti Maria a crescut la orfelinat, iar acum nu are niciun venit pentru că nu i se găsesc actele de pensie. Are probleme cu picioarele, câteodată abia merge, dar a lucrat cot la cot cu noi. Baba Lina e o femeie mică, blândă, ce stă într-o cămăruță și pentru care s-au mobilizat o mulțime de băieți din sat. Noi i-am deschis geamul camerei în care locuiește, poate pentru prima dată de mulți ani. Baba Nena avea o ditamai gaură în camera în care dormea, de câțiva ani, de la inundații. Dorin își crește singur cei 8 copii. Iarna era atât de rece în casă încât abia apuca să doarmă, tot întreținea focul din cameră în cameră. Tanti Maria și Avram aveau o sobă veche ce îi afuma și nu puteau ieși din casă când ploua și era noroi în curte. Florentina se aștepta să i se prăbușească tavanul, pe ea. Nu avea apă, nu a avut curent niciodată, cu toate astea, casa era de o curățenie exemplară. Tanti Lenuța, draga de ea, locuia într-o rulotă și spunea că avea coșmaruri, credea că va muri în iarna asta. Adina locuia cu cei 8 copii într-o casă fără curent, în condiții crunte”, povestește Nicoleta, amintindu-și de toți cei care s-au bucurat de sprijinul asociației.
”Ei sunt oamenii care ne-au lăsat să le întindem o mână de ajutor, ei și-au deschis casa, și-au deschis sufletul în fața noastră și pentru asta le suntem și noi recunoscători. Cel mai impresionant e când mergem în vizită și ne dăm seama cum s-a schimbat totul pentru ei. Toți au mai făcut îmbunătățiri la casă și după ce am plecat noi, au primit sprijin neașteptat, primesc vizite de la oameni care vor să îi cunoască și să îi ajute, chiar li s-a schimbat viața”.
Aventura pe care Nicoleta și Radu o trăiesc acum la intensitate maximă este o lecție nescrisă, extrem de valoroasă și pentru piticii familiei, acum în vârstă de trei, respectiv șase ani. Copiii le sunt mereu alături, implicându-se în toate proiectele de voluntariat. De fapt, spun cei doi tineri, asta și-au și dorit: să le ofere o alternativă micuților și un exemplu de urmat.
În iunie, timp de 3 zile, ne vom aduna să zugrăvim 30 de case. Ne vom aduna voluntari, localnici și vom tencui, vom zugrăvi, vom repara, vom vopsi. După 3 zile, 30 de case care sunt acum gri sau într-o stare proastă, vor fi colorate, reînnoite, frumoase.
Chiar dacă au joburi, o casă de renovat și nu depășesc cinci, șase ore de somn pe noapte, Nicoleta și Radu sunt hotărâți să își continuie proiectele, implicându-se în continuare în salvarea caselor țărănești din Banat.
În vară, urmează să zugrăvească 30 de case în numai 3 zile, într-o acțiune care se va numi ”Color the village”. Localitatea aleasă este Eftimie Murgu din Caraș Severin, cea mai mare rezervație mulinologică din țară, cu 22 de mori de apă folosite odinioară pentru măcinatul grâului.
”Ideea o aveam de mai de mult, de la Valeapai, că ne gândeam să vopsim cumva porțile în tot satul, în câteva zile. Dar, tot vorbind între noi, acasă, a luat amploare…să spunem așa. De ce doar porțile, nu toată casa? Să zugrăvim un sat cu atâtea case e un pic cam greu, așa că ne-am decis să renovăm la 30 de case, în 3 zile. Am stabilit un set de criterii, am făcut o analiză și ne-am oprit la Eftimie Murgu, Rudăria. E satul cu 22 de mori de apă funcționale, aici este cea mai mare rezervație mulinologică din țară, este satul în care s-a născut Eftimie Murgu… și cu toate astea este prea puțin turistic, turiștii vin doar să vadă morile și pleacă. Așa că vrem să dăm o mână de ajutor, să dăm culoare satului, să îl facem vizibil, să îl facem interesant. Turiștii care vin la mori să se oprească să vadă și satul, să cunoască oamenii, să guste produsele locale, să mănânce pâine cu făină de moară”, explică Nicoleta.
”Practic, în iunie, timp de 3 zile, ne vom aduna să zugrăvim 30 de case. Ne vom aduna voluntari, localnici și vom tencui, vom zugrăvi, vom repara, vom vopsi. După 3 zile, 30 de case care sunt acum gri sau într-o stare proastă, vor fi colorate, reînnoite, frumoase. Să se știe și să se vadă că e un sat de oameni gospodari. Dar ce spun aici, haideți mai bine și voi! Va fi un festival al faptelor bune, cu multă treabă, cu oameni minunați, într-un loc de poveste”.
Dacă vrei să susții proiectele Asociației Acasă în Banat, îți las, mai jos, conturile pentru donații. Orice sumă poate schimba în bine viața unui om.
Donații în LEI: RO26BTRLRONCRT0P53069801
Donații în EURO: RO11BTRLEURCRT0P53069801
SWIFT/ BIC: BTRLRO22
PayPal: radutrifan@gmail.com
No Comments